Mai multe clădiri succesive
Palatul Dogilor a fost construit pentru prima dată în secolul al IX-lea, din lemn, pe Rivo Alto și servea drept Castello (castel). De-a lungul secolelor au urmat incendii, jafuri și revolte, care au transformat clădirea prin cele trei construcții ce i-au succedat, iar astăzi aceasta reflectă o combinație între stilul gotic și elemente renascentiste. În timpul domniei dogelui Sebastiano Ziani, castelul a fost transformat în 1340 într-un complex de clădiri din piatră, cu încăperi de locuit, palat de justiție și săli de ședințe. De atunci, Palatul Dogilor a servit drept reședință a conducătorului ales al Republicii Venețiene (dogele), republică ce a existat până în 1797.
Utilizarea palatului
În vremea dogilor, Palatul Dogilor servea nu doar drept reședința lor, ci găzduia și adunări populare pentru alegerea dogelui. În plus, mai ales la începutul secolului al XIII-lea, când au fost instituite procedurile judiciare ale Bisericii Romano-Catolice împotriva celor care blasfemiau, aici erau ținuți prizonieri, interogați și uneori chiar executați public. După 1797, când Republica Venețiană a fost dizolvată, aici au funcționat birouri și instituții aflate sub stăpânire franceză sau austriacă. De la restaurarea Palatului Dogilor ca muzeu în 1923, acesta este deschis publicului.
În curtea Palatului Dogilor | Foto: Flickr, Sergiy Galyonkin - CC-BY-SA 2.0 Prestigiul dogilor
Dogii au fost conducătorii Republicii Venețiene din 726 până în 1797. Erau aleși pe viață de nobilimea venețiană. Totuși, puterea lor a fost limitată în timp, deoarece au trebuit să cedeze anumite funcții altor oficiali sau comitete. În 1796, Veneția a fost ocupată de trupele lui Napoleon, punând capăt domniei dogilor. Deși primii dogi încercau adesea să transmită funcția unui fiu sau unei rude, mai târziu acest lucru nu a mai fost posibil din cauza anumitor reguli. Cu toate acestea, cercurile restrânse ale nobilimii venețiene se asigurau că dogii proveneau de obicei dintr-un număr mic de familii înrudite între ele.
Il Paradiso | Foto: Flickr, Dennis Jarvis - CC-BY-SA 2.0 Cel mai mare tablou din lume
În epoca dogilor, nenumărate picturi minunate împodobeau pereții palatului și pot fi admirate și astăzi. Printre cei mai impresionanți artiști se numără Tintoretto și Paolo Veronese, care înfățișează în operele lor republica magnifică de odinioară. Galeria găzduiește și tabloul care a fost cândva cea mai mare pictură în ulei din lume, Paradisul de Jacopo Tintoretto. Totuși, ca cea mai mare pictură în ulei, acesta a fost înlocuit de lucrarea Ball Story a artistului Emad Salehi, cu ocazia Cupei Mondiale de Fotbal din Qatar.
Inima palatului
Prin Porta della Carta și pasajul Arco Foscari se ajunge în curtea Palatului Dogilor. Aceasta era folosită pentru acte oficiale, petreceri, întâlniri și turniruri. În colțul curții se află capela San Nicolò, construită special pentru doge. De aici, două scări importante, Scala d'Oro și Scala dei Giganti, duc la etajele superioare și la încăperile private ale palatului.
Încăperile palatului
Apartamentele Palatului Dogilor serveau atât pentru evenimente publice, cât și private, însă utilizarea privată era rezervată doar dogilor și familiilor lor. Camerele luxoase se află la etajele superioare ale palatului. Fii atent - în timpul unei vizite la palat, merită să privești nu doar detaliile arhitecturale, ci și tavanele pictate cu măiestrie! Printre cele mai impresionante încăperi ale palatului se numără Sala Erizzo (Sala Erizzo), Camera Scutului (Sala degli Scudieri), Camera Stucaturilor (Sala degli Stucchi), Sala Stacojie (Sala degli Scarlatti) și Sala Scutului (Sala dello Scudo). Sala Marelui Consiliu (Sala dell’Udienza) ocupă un loc aparte: aici poporul alegea odinioară dogele.
Coridoare înfricoșătoare
Începând cu secolul al XII-lea, în Palatul Dogilor au fost amenajate încăperi întunecoase și umede pentru închisoare, repartizate în două clădiri în care erau ținuți prizonieri de stat și cei vinovați de înaltă trădare. Acestea sunt legate prin Puntea Suspinelor, construită în 1600 pentru a duce prizonierii la palat și înapoi. Legendele spun că prizonierii suspinau când priveau orașul prin ferestrele punții. Pe atunci, încăperile închisorii erau cunoscute și sub numele de Pozzi („puțuri” sau celule mici, umede și slab ventilate) ori Piombi (celule ale închisorii care și-au primit numele de la acoperișurile din plăci de plumb). Deși evadarea din închisoare părea imposibilă din cauza ferestrelor mici cu gratii, Giacomo Casanova a reușit să evadeze și a descris condițiile îngrozitoare din Piombi.