De la ideea prezidențială la seara inaugurării
Georges Pompidou a pus ideea în mișcare în 1969: un loc în care artele vizuale, muzica, cărțile, filmul și cercetarea să se întâlnească în centrul Parisului. Renzo Piano și Richard Rogers au câștigat concursul de arhitectură în 1971, construcția a început în mai 1972, iar președintele a murit în 1974, înainte să vadă rezultatul. Când clădirea s-a deschis pe 31 ianuarie 1977, curiozitatea a transformat-o aproape imediat într-un fenomen parizian.
Conductele sunt harta
Fațada nu este un decor care se pretinde tehnic. Este logica clădirii expusă publicului: albastru pentru aer, galben pentru electricitate, verde pentru apă și roșu pentru deplasarea cu scări rulante și lifturi. De aceea, un tur exterior are sens și în perioada închiderii. Stând în Piazza, poți citi muzeul înainte să intri vreodată în el.
Piazza păstrează orașul în muzeu
Ampla Piazza a fost concepută ca o articulație între oraș și clădire și își păstrează rolul chiar și când ușile sunt închise. Muzicienii stradali, skaterii, gardurile șantierului, traseele spre cafenele și Fontaine Stravinsky din apropiere împiedică locul să pară încremenit. Pentru cei aflați la prima vizită, acesta este momentul să facă un pas înapoi și să vadă cum Beaubourg întrerupe vechea rețea de străzi fără să se desprindă de centrul Parisului.
Un centru de forță al artei moderne europene
Colecția rămâne motivul pentru care mulți călători țin la Centre Pompidou: peste 120.000 de lucrări, de la Constantin Brâncuși, Marcel Duchamp și Henri Matisse la Frida Kahlo, Wassily Kandinsky, Niki de Saint Phalle și scene artistice contemporane mult dincolo de Europa de Vest. În perioada închiderii, această forță călătorește. Privește Constellation ca pe colecția în mișcare, nu ca pe un premiu de consolare.