De la povestea unui miracol la mausoleul familiei
Povestea capelei începe cu o legendă locală despre un miracol. În jurul anului 1590, se spune că un bărbat în lanțuri a văzut apărând o imagine a Fecioarei Maria lângă zidul palatului di Sangro, în apropiere de Piazza San Domenico Maggiore; devoțiunea care a urmat a dus mai întâi la construirea unei mici capele votive. În 1613, Alessandro di Sangro a extins-o, transformând-o într-un mausoleu de familie, ceea ce a dat locului forma durabilă pe care vizitatorii o pot descifra și astăzi.
Raimondo di Sangro a reconstruit capela ca pe o mașină de simboluri
Forța emoțională și vizuală actuală a Cappella Sansevero se datorează în mare parte lui Raimondo di Sangro, în anii 1740. El a reorganizat capela aproape în întregime, comandând sculpturi, picturi și proiectarea pardoselii astfel încât mândria dinastică, alegoria spirituală și teatralitatea controlată să funcționeze împreună. De aceea, încăperea pare atât de încărcată: aproape totul trimite la programul obsesiv al unei singure minți.
Hristos învăluit este centrul emoțional
În centrul acestui program se află opera lui Giuseppe Sanmartino, Hristos învăluit, numită local Cristo velato, din 1753, una dintre cele mai admirate sculpturi din Napoli. Vălul extraordinar din marmură îi oprește pe vizitatori la început, dar efectul real este mai discret: durerea, tandrețea și un control tehnic imposibil apar toate deodată. Acesta este momentul care face din capelă mai mult decât o curiozitate.
Deziluzia și Mașinile anatomice schimbă finalul
Opera lui Francesco Queirolo, Deziluzia, finalizată în 1753-54 d.Hr., adaugă vizitei dramă morală și biografie familială, în timp ce Mașinile anatomice din Camera subterană îndreaptă atmosfera spre experiment și neliniște. Una arată eliberarea de mare virtuozitate din plase și din eroare; cealaltă arată lumea prințului în contact cu știința, expunerea și mitul. Încheierea vizitei cu ambele explică de ce aceasta îți rămâne în minte mai mult decât ar sugera dimensiunile locului.