Un simbol al comunicațiilor din perioada olimpică
Povestea începe înaintea Jocurilor Olimpice din 1992, când Barcelona dorea să reunească infrastructura de radiodifuziune dispersată într-un singur amplasament montan. Compania de exploatare a fost înființată în 1987, concursul de proiectare a urmat în 1988, iar turnul a intrat în funcțiune pe 27 iunie 1992, chiar înainte de vara olimpică.
Conceptul structural zvelt al lui Norman Foster
Proiectul câștigător al lui Norman Foster, realizat împreună cu Ove Arup, a evitat amprenta masivă a unui turn convențional din beton. Un turn standard de 288 m ar fi putut necesita o bază de 25 m, dar acest tub hibrid din beton, contravântuit cu oțel, folosește un corp cu diametrul de doar 4,5 m. Această suplețe îi dă conturul atât de precis pe fundalul crestei.
Un turn construit în 24 de luni
Programul de construcție a avut ritmul unei numărători inverse olimpice. În timp ce corpul turnului se înălța, platformele de oțel și platforma de belvedere pentru public erau asamblate la sol, apoi ridicate la locul lor; catargul radio a fost extins telescopic prin miezul gol. Când știi acest lucru, cele 13 platforme suprapuse par mai puțin decorative și mai degrabă o demonstrație vizibilă de inginerie.
De la nod de radiodifuziune la belvedere publică
Turnul a fost construit în primul rând pentru semnale, dar punctul de belvedere public a făcut parte din cerințele proiectului încă de la început. În 1993, El Mirador s-a deschis vizitatorilor, iar turnul a primit o recunoaștere arhitecturală FAD. Această identitate dublă definește și astăzi locul: infrastructură funcțională la exterior, un rar punct de observație public la interior.